„Copilul meu a primit diagnosticul de elemente de autism. Nu e asa de grav, asa e? E mai usor de recuparat, nu?”
Sub forma asta sau sub forme similare, e una din intrebarile curente in cele cateva zeci de mesaje pe care le primesc zilnic. Iar raspunsul e foarte foarte simplu. Doar ca pe cat de simplu e, pe atat de complicat pare. Si e si mai complicat prin prisma alegerilor pe care un parinte le va face in baza unui raspuns, oricare raspuns.
Ca sa ma intorc la intrebare, nu e mai usor. De fapt e mult mai greu. Pentru ca, conform DSM V (cinci) sau a ICD 11 care sunt criteriile de diagnostic in cazul TSA, americane si europene, nu mai exista diagnosticul de „elemente/note de autism”. Tot asa cum nu mai exista autism atipic sau diverse intarzieri pervazive. Toate sunt adunate sub umbrela TSA. Diversitatea copiilor diagnosticati cu TSA (tulburare din spectrul autist) e uriasa. Dar faptul ca sunt incadrati in zona cea mai de jos a spectrului, autism infantil, sau in zona cea mai de sus deci cel mai putin afectati, adica autism inalt functional sau sindrom asperger, nu sunt niciuna un predictor pentru unde va fi copilul acela peste 10 ani. De obicei, in lipsa unei interventii, pe masura ce copilul creste, starea lui nu se amelioreaza ci se agraveaza. Indiferent ca e in una din extremitatile spectrului, amintite mai sus, sau e undeva la mijloc, intre ele.
De altfel ABA (analiza comportamentala aplicata) si prin urmare orice interventie comportamentala ignora cu desavarsire diagnosticul in cazul copiilor cu dizabilitati. Prin urmare interventia se refera la copilul respectiv, in unicitatea lui. Asta e motivul pentru care interventia incepe cu evaluarea abilitatilor copilului(aceluia, in mod particular) si nu cu lucrul in baza unei curicule, oricat de buna e ea.
Deci nu, nu e mai usor de recuperat. Oricum termenul de recuperare e usor cam des folosit. Din varii motive doar aproximativ 47% din copii cu TSA se recupereaza. Iar ca predictor nu e deloc diagnosticul si unde pe scala dizabilitatilor din TSA e copilul respectiv. Ci variabile ca timpul de interventie, varsta copilului, profesionalismul terapeutilor si a analistului care fac parte din echipa copilului, nivelul de educatie si informatie a parintilor, implicarea parintilor si alte cateva din aceasi categorie. Undeva acolo putem trece si potentialul copilului. Dar potentialul copilului nu e din nou dat de diagnostic ci de rata sau viteza de achizitie a unor abilitati noi in conditiile in care interventia e corect structurata.